Patimi dulci

Pe data de 21 martie 2014, la ora 17, Muzeul Județean Gorj a găzduit o acțiune diferită ca receptare cultural-spirituală. Se numește „Vivat Magna Poesia” și a fost dedicată „Zilei Internaționale a Poeziei”. Protagonista întregii manifestări, poeta Elisabeta Gîlcescu, a cărei carieră lirică, editorială, științifică, didactică, pedagogică am urmărit-o atent. I-am apreciat voința lucrului bine făcut, sensibilitatea feminină, rigurozitatea programatică, altruismul și transpersonalismul energetic.
Concepția-i confinează sufletul românesc cu infinitul iubirii, acordă locul cuvenit și unor manuale de matematică ori unor caiete auxiliare, vădindu-și deschiderea transdisciplinară. Am recurs la acest portret pentru că mi-a înmânat spre „lectură aplicată” un volum de versuri propriu intitulat Patimi dulci. Mi-am amintit instantaneu de „Târgul de dulce” al lui Valentin Tașcu și de „Patimile” lui Mircea Ciobanu, dar și de „Amarul Târg” al lui Gheorghe Grigurcu, căci tonul poemelor din cartea Elisabetei Gîlcescu este mai degrabă dulce-amar „cu oscilații în funcție de momente și personaje, date de jocul tăcut al neprec(i)zatelor evenimente din hățișurile învolburate ale vieții interioare” (Prof-univ. dr. Constantin Nițu).

Așadar să purced acum eu însumi a-mi redacta „avancronica editorială”. Placheta „Patimi dulci” a poetei gorjene Elisabeta Gîlcescu chiar se constituie într-un eveniment remarcabil, căci, de la „Colindele târzii” ale Nataliei Mălăianu (volumul i l-am lansat Antonie Dijmărescu și cu mine la Editura „Alexandru Ștefulescu” – n.m., I.P.B.), un altul până acum de o asemenea valoare n-a mai apărut.
Afirmația-mi nu-i deloc riscantă. Poemul „Trecut-au anii” cutează a (re)inventa povești, a combina alchimic culori (care sunt cântece de fântână (ce frumos! – n.m., I.P.B.)), a aduce „o întâmplare reînviată” în „spectacolul împietrit al dimineții”. Întinsă pe cinci pagini (10-14) metapoema m-a sedus finalmente prin dicțiunea-i impecabilă, prin capacitatea de a filtra achizițiile cultural-estetice și de a le rafina „ascunse urme în grădini” întru producerea, prin zidire manolică (ci nu manolesciană – n.m., I.P.B.) „între sunetul roz și universul lăuntric” „și-n inimi de cuvânt: minunea” poemului reușit, și intelectual, și emoțional întrucât – citez spre a nu lăsa loc de subminări ale opiniilor mele – „sufletul, într-un singur cuib, deschide gustul crezului – mirajul absolutului” iar o „plimbare de voie printre cărțile rare” va trebui recalibrată din perspectiva transmodernistă în virtutea căreia cărțile „plămădesc o nouă odisee să măsoare purificarea” și „dintr-un nimic și-o floare”.

Citind „Solitudini” din Gongora (intertextul e subtil gorjenizat prin invocarea în subsidiar a traducătorului și poetului Darie Novăceanu) poeta pare să-l fi avut ca model pe reputatul scriitor originar din Gorj și trăitor în prezent la Curțile Regelui Spaniei, deși o altă dedicație indiceală mă trimite și la exponențialul traducător și mare poet Romulus Vulpescu, cu soția căruia, romanciera Ileana Vulpescu (vezi lucrarea-i semnificativă „Arta conversației” – n.m., I.P.B.), Elisabeta Gîlcescu s-a împrietenit.

Și apropo de „minunea poemului” posblagianizantă „astăzi renăscută”. „Ea prinde rădăcini în noi / să fie limpede și vie / minunea noastră, a tuturor, / în zbor de vineri, poezie”. „Un zbor ce nu va fi înfrânt / azi, zborul Ei e veșnicie” dar și „troiță vie”, „adăpost în sfânta glie de acasă”, „minune, rugă și iubire” („Zbor de vineri”, p. 16-17). „De la nodul cuvintelor nerostite”, autoarea Elisabeta Gîlcescu simte poezia, are organ pentru ea, „cu unduiri line / agită covorul de cuvinte – bijuterii simple / cu înfățișare durabilă și simțită” (Simte poezia, p. 18).

Meditând asupra cuvintelor dosite, poeta/metapoeta – asemenea lui Nichita Stănescu – constată că „printre tomuri însingurate nici urmă de glorii – / necuvinte – așchii-n derivă strivite de lacrimi / atingere caldă / un strigăt durut – / tăcere introspectivă”.

Ca „introspecție” poezia recurge la recuperări ale unor „povești neauzite”, la smulgeri de semne: „contururi în carne și sânge”, la repsalmodieri ale „bibliilor ierbii de-acolo”, din „odaia cealaltă a lumii” luminată de „sfeșnicul iubirii de aur”. Uneori „semnele” sunt albastre, „coloană-n sublim” (precum la Grigore Hagiu n.m., I.P.B.) și e clipa să remarc influența neomodernismului asupra poeziei Elisabetei Gîlcescu – (n.m., I.P.B.).

„O lume nouă dincolo de sărut” e un „cântec” admirabil și-ar merita reprodus negreșit. Oricum „pe jarurile nopții, sub vraja cu parfum de poem în abis” (iarăși formularea fericită mă convinge că am în față o poetă autentică – n.m., I.P.B.) „în strigarea cuvântului” „se ascunde mocnind o tulburare” care, la rându-i generează o revelație: „cuvântul nespus, neatins” („Cuvântul durut”, pp. 30-31) pe care, responsabili, ca scriitori veritabili și onești, va trebui să-l zidim cu chibzuială. Cu bucurie, conchid: cartea Elisabetei Gîlcescu pare – și izbutește chiar a fi – un „răsărit de cuvinte”, „în căutarea sanctuarului” în care „cuvântul iertat” de arbitrarietatea-i păguboasă își revendică, reinaugural, cealaltă jumătate – semnificantul, motivându-l în sfera-i perfectă, brâncușiană. Prelev un nou eșantion tot spre ilustrare irefutabilă din „M-a prins ploaia pe drum”: „În margine de drum, / o biată urmă / alunecă cuvântul iertat / în numele jumătății, / care măsoară-n tăceri cealaltă jumătate / într-o singură strângere de mână, / neliniștită de veghea semnelor murmurate” ca apoi, în încheiere, să semnalez un alt poem antologic: „Pe fruntea iernii”.